Cuvinte duhovnicești


Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui.

Păcatul se mai numește și "fărădelege" sau "nelegiuire", pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile, poruncile și rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni. Dar poruncile lui nu sunt o lege moartă, ci sunt cuvântul dătător de viață al lui Dumnezeu. De aceea, pentru creștini păcatul nu este înțeles într-un sens juridic, sau legic, pentru că toate poruncile și legiuirile Sale Dumnezeu le-a dat oamenilor din iubire pentru om, care este încoronarea creației (Cartea Facerii, capitolul 1) și este făcut după chipul și asemănarea Lui. De asemenea, Iisus Hristos, în Joia Cinei de taină, preziua morții Sale, a lăsat ca testament ucenicilor Săi: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții. (Ioan 13:34-35; 15, 17)

Când omul împlinește poruncile lui Dumnezeu, atunci el împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu, este în legătură cu Dumnezeu, și participă la Împărăția lui Dumnezeu în mod nevăzut, încă din această lume. Când, dimpotrivă, omul disprețuiește porunca, cuvântul de viață al lui Dumnezeu, atunci el se rupe de Dumnezeu și pierde părtășia harului și a Împărăției Sale.

Păcatul și legea lui Dumnezeu

Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu. Prin legea lui Dumnezeu înțelegem totalitatea legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament și Noul Testament, ea fiind dată pentru cei păcătoși. În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată în Pentateuh (primele 5 cărți Facerea, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), îmbracă haina proverbelor în "Pildele lui Solomon", este cântată în Psalmi. În Noul Testament ea este întrupată și tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea este întruchipată și explicată de apostoli.

Ea este hrana spirituală a omului căci "omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului". Dumnezeu a smerit poporul lui Israel, l-a lăsat să sufere de foame și l-a hrănit cu mană, pe care n-o cunoscuse nici el, nici părinții lui, ca să-l învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului. Ispititorul îl îndeamnă pe Iisus, care flămânzise după 40 de zile de post: "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini". Iisus îi răspunde: "Este scris: Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu."

Iisus arată că legea lui Dumnezeu poate fi redusă la principiul reciprocității pe :"Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Proorocii."; tot Mântuitorul arată că cea dintîi poruncă este iubirea lui Dumnezeu("Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta"; iată porunca dintâi) iar a doua - continuă Iisus - care este asemenea ei, este iubirea aproapelui ("Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți." care fusese enunțată în Levitic). Acestea trebuie luate laolaltă cu porunca nouă a lui Hristos ("Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu") în condițiile în care "nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi" care arată că iubirea semenilor trebuie să meargă până la sacrificiul de sine, așa cum a făcut-o Hristos. Este ceea ce au făcut mucenicii creștini care și-au dat viața pentru credința lor.

În absența iubirii, darul proorociei, al grăirii în limbi, cunoașterea totală, credința uriașă, mila absolută, sacrificiul de sine nu reprezintă nimic. Iubirea este incompatibilă cu păcatele: cu pizma, cu lauda de sine, cu mândria, cu purtarea necuviincioasă, cu egoismul, cu mânia, cu gândurile rele, cu nelegiuirile, ea însoțind virtuțile:îndelunga răbdare, bunătatea, adevărul, iertarea, nădejdea, suferirea necazurilor. Spre deosebire de proorocii, grăirea în diverse limbi sau cunoștință care au toate un sfârșit, iubirea este veșnică, nemuritoare. Dreptatea și dragostea de Dumnezeu reprezintă lucruri mai importante decât zeciuiala din zarzavaturi, le spune Iisus fariseilor Dreptatea, mila și credincioșia sunt lucrurile cele mai însemnate din Lege pe care fariseii uită să le facă, ei mărginindu-se la îndeplinirea formală a zeciuielii obligatorii.

Păzirea și împlinirea legilor și poruncilor (deci a legii lui Dumnezeu) este înțelepciunea și priceperea evreilor înaintea popoarelor. Pentru vechii evrei ciucurele cu fir albastru era un accesoriu vestimentar care avea rolul de aducere-aminte a poruncilor Domnului`. Creștinul nu trebuie să adauge nimic la aceste legi și porunci și nici să scadă, ci ele trebuie păzite exact așa cum au fost date. Porunca Domnului nu este mai presus de puterile omului și nici departe de el, în cer sau dincolo de mare, ci, dimpotrivă, este foarte apropiată de gura și inima omului.Poruncile Domnului trebuie urmate, păzite și transmise în familie de fiecare creștin.

Prima împărțire a păcatelor este:

  • păcatul strămoșesc (păcatul lui Adam și Eva)
  • păcatul personal (păcatul fiecărui om în parte)

Păcatele personale

Păcatele personale ușoare sunt păcate care presupun o abatere nu prea gravă de la Legea lui Dumnezeu și sunt săvârșite de orice om din slăbiciune a voinței.Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit, și poate să-și țină în frâu tot trupul, arată apostolul Iacov sugerând faptul că toți greșim în vorbire, într-un fel sau altul. În afară de Iisus nimeni nu e scutit de asemenea păcate. Totuși, aceste păcate nu trebuiesc trecute cu vederea, perseverența în ele duce la căderi grave, în alte păcate mai mari.

Păcatele personale grele:

  • păcatele capitale
  • păcatele împotriva Sfântului Duh
  • păcatele strigătoare la cer

Păcate capitale

Păcatele capitale izvorăsc din slăbiciunea voinței omului, slăbiciune creată de păcatul strămoșesc. Ele sunt în număr de șapte și corespund celor șapte patimi:

  • mândria - izvorăște din intimitatea spirituală. Este cauza căderii îngerilor răi, și, deci cauza primă a păcatelor. Semnele mândriei:
    • Nu se supune superiorilor
    • Nu lasă întâietatea celor de-o seamă și celor mai mici
    • Vorbește mult și cu semeție
    • Caută în tot chipul slavă, cinste și laude
    • Se înalță pe sine și faptele sale
    • Disprețuiește pe ceilalți
    • Caută să sară în ochii celorlalți
    • Se laudă cu nerușinare
    • Orice lucru bun ar avea, și-l asumă lui, nu lui Dumnezeu
    • Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are
    • Se străduiește mult să își ascundă neajunsurile și păcatele
    • Nu primește îndemnurile, mustrările și sfaturile
    • Se amestecă în treburi care nu-l privesc
    • Este neiubitor și plin de ură
  • iubirea de arginți are și ea izvorul în inima omului și se manifestă ca o dorință nestăpânită după lucrurile trecătoare.
  • desfrânarea înseamnă lăsarea în voile trupești realizate prin simțuri și prin trup. Cine se desfrânează, păcătuiește în însuși trupul său. După Sfântul Ioan Casian, desfrânarea are mai multe forme:
    • una lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus (curvia premaritală, perversiunile, etc)(a se vedea și articolul prostituția)
    • alta, în afară sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus, autosatisfacerea
    • a treia, curvia în suflet și în minte
  • invidia se manifestă prin părere de rău față de binele aproapelui și bucurie pentru necazul lui. Este o încălcare a dreptății față de Dumnezeu și față de aproapele. "Spune-te Domnului și roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporește în calea sa, după omul care face nelegiuirea." Invidia îi face pe oameni mai răi decât orice șarpe veninos!
  • lăcomia este un păcat trupesc caracterizat prin pofta nestăpânită de a bea și a mânca. "De mâncare numai atât să ne folosim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. De acest păcat se leagă obezitatea și alcoolismul care reprezintă două din cele mai importante probleme contemporane ale omului (alături de fumat și consumul de droguri).
  • mânia presupune supărarea peste măsură pentru orice lucru și dorința de răzbunare pe cei care ne-au făcut (aparent chiar) un rău. "Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheara focului. (Matei 5:22). Mânia este o otravă puternică, cu care a adăpat Diavolul sufletul omenesc. Iată caracteristicile mâniei:
    • când este îndelung păstrată și hrănită, ea se preface în răutate și ranchiună. "Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici să nu dați loc Diavolului." (Efeseni 4:26-27)
    • împreună cu răutatea, se naște din o nemărginită iubire de sine
    • mânia se transformă in cazuri extreme uciderea celui pe care îl privește. Astfel Cain, împins de mânie l-a ucis pe bunul său frate Abel
    • mânia se înfăptuiește și prin defăimare și clevetire
    • omul prins de mânie "păcătuiește și se laudă cu păcatul"
  • lenea este nepăsarea față de îndatoririle creștine și cele sociale. Din ea izvorăște slăbiciunea fizică și psihică, lipsurile, îndemnul la furt, ceartă, uitare de Dumnezeu. "Nu fiți greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin credință și îndelungă răbdare, moștenesc făgăduințele." (Evrei 6:12). "Calea celui leneș e un gard de spini, iar calea celui silitor e netedă." (Pilde 15:19). "În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce." (Facerea 3:19) De la lene nu e decât un pas până la beție, care stârnește o mulțime de alte păcate grele: desfrânarea, batjocurile, clevetirile, hulele, desele ospețe, jafurile, călcările de jurământ, jocurile de noroc, înșelăciunile, certurile, bătăile, etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuși tuturor bolilor și neputințelor, căci la fel cum se clocește apa stătătoare și trupul omenesc se strică și slăbește fără mișcare și osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniștit, sunt ponegriți de oameni și se chinuiesc în sărăcie și în lipsuri. Se opun lenei: munca, rugăciunea și cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.

Păcate împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conștient și îndărătnic legea lui Dumnezeu și adevărurile Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului Duh: credința, nădejdea, dragostea.

  • Păcatele împotriva credinței: necredința, nepăsarea față de adevărurile creștine (vezi articolul mai cuprinzător nepăsarea), închinarea la dumnezei străini (inclusiv idolatria, astrologia), erezia, lepădarea de Biserică, superstiția, vrăjitoria
  • Păcatele împotriva nădejdii
    • Deznădăjduirea în mila și bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei sunt atât de mari încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, și de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioel 2:12-14). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul s-a dus și s-a spânzurat.(Matei 27:5)
    • Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuiește neîncetat, și totuși crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea cel ce socotește că se va putea mântui numai prin credința lipsită de fapte bune (Romani 2:4-5; Iac 2:26)
  • Păcatele împotriva dragostei
    • Pizmuirea aproapelui pentru harul care i s-a împărtășit
    • Nepocăința până la moarte;nesocotirea darurilor lui Dumnezeu și a rolului Lui în viața noastră prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.

Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală de har și sunt de neiertat dacă cel păcătos nu se pocăiește și nu renunță la ele.

Păcate strigătoare la cer

Greutatea păcatelor strigătoare la cer reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuși chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt:

  • Uciderea
  • Homosexualitatea
  • Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor(vezi articolul mai cuprinzător: Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiților)
  • Întârzierea sau oprirea plății lucrătorilor

Alte păcate

Alte păcate sunt:

  • Furtul
  • Vrăjitoria
  • Păcatul jocurilor pe bani
  • Nedreptatea (măsluirea măsurilor, părtinirea, mita și primirea de daruri, cămătăria, stoacerea de bani prin forță sau amenințarea cu forța și altele)
  • Nesocotirea părinților
  • Nesăbuința (lipsa de înțelepciune)
  • Lovirea
  • Nepăsarea
  • Păcatele limbii (minciuna, mărturia mincinoasă, cearta, bârfa, limbuția, hula și altele)
  • Gândurile rele
  • Fumatul
  • Drogurile

Cauza păcatului și mijloacele de luptă împotriva lui

Cauza păcatului este ispita venită de la Cel-Rău dar care speculează pofta din inima omului. Ispita este întotdeauna pe măsura noastră, scrie apostolul Pavel, căci Dumnezeu, care este credincios, nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre ci, continuă apostolul, pregătește și mijlocul de a ieși din ea, de a o răbda. Mijloacele de luptă împotriva ispitei sunt: împotrivirea, veghea, rugăciunea, postul.

Apostolul Petru scrie să fim treji, să veghem pentru că potrivnicul oamenilor, diavolul, dă târcoale, ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită, trebuie să ne împotrivim lui fiind tari în credință știind că frații creștini trec prin aceleași suferințe. În Deuteronom stă scris: Numai, ia seama asupra ta, și veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieții tale, ca nu cumva să uiți lucrurile pe cari ți le-au văzut ochii, și să-ți iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi și copiilor copiilor tăi. În Psalmi Dumnezeu spune: "Cine aduce mulțămiri, ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu". Solomon arată în proverbele sale: "Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela își păzește sufletul, care veghează asupra căii sale." și "Cine păzește porunca, își păzește sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va muri" Iisus spune: "Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului." Înainte de arestare, Iisus, cuprins de întristare de moarte, le cere lui Petru, Iacov și Ioan să vegheze și să se roage pentru el, avertizându-i că duhul este plin de râvnă dar carnea este neputincioasă, dar aceștia adorm în două rânduri. Apostolii nu reușesc să scoată un duh rău dintr-un lunatic posedat care pătimea rău, de multe ori căzând în foc și în apă. Iisus a certat duhul cel rău care a părăsit pe băiat, i-a certat pe apostoli pentru puțina lor credință și le-a spus că acest soi de draci nu iese decât cu post și cu rugăciune.

Rugăciunea va fi lucrătoare doar dacă o vom face cu inima curată, respectând poruncile Domnului. Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă, spune Solomon. Proorocul Isaia spune: Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; și ori cît de mult v-ați ruga, n'ascult: căci mâinile vă sînt pline de sînge!.- și "nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedecă să v-asculte!" Apostolul Ioan spune: "știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă". Apostolul Petru arată că bărbaților care nu acordă cinstirea cuvenită femeilor, ca unor vase mai slabe și ca unora care vor moșteni și ele, împreună cu bărbații lor, harul vieții, le sunt împiedicate rugăciunile.

  • Să ne împotrivim păcatelor chiar și atunci când ne-au prins în putere
  • Să cugetăm asupra textelor din cărțile Sfinților Părinți
  • Să ne amintim că, la botez, ne-am lepădat de Satana și de lucrarea lui
  • Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă: Moartea, Judecata de apoi, Raiul și Iadul
  • Să ne amintim că dulce este păcatul dar veșnicia ce urmează va fi amară
  • Să scăpăm de gândurile care ne îndeamnă spre păcat
  • Să fim cu Dumnezeu înainte tot timpul
  • Să ne păstrăm sufletul cât mai curat tot timpul

Omul păcătos își ascunde păcatul

Toți oamenii sunt păcătoși, prin faptele, vorbele și gândurile lor. Ceea ce iese din gură spurcă pe om, căci vorbele izvorăsc din inimă, arată Iisus Gura vorbește întotdeauna din prisosul inimii, învață Mântuitorul. Omul nu-și poate justifica păcatul și nici nu se poate curăți singur de el.

El este înclinat să-și ascundă păcatul. După ce au păcătuit, Adam și Eva s-au ascuns de Fața lui Dumnezeu printre pomii din grădină. În cartea lui Iov, acesta spune că ochiul preacurvarului pândește amurgul, își zice "nimeni nu mă va vedea" și își pune o mahramă pe față." În aceeași carte Iov spune că el nu și-a ascuns fărădelegile ca oamenii, nu și-a închis nelegiuirile în sân pentru că se temea de mulțime și de disprețul ei. Proorocul Isaia îi căinează pe cei ce-și ascund planurile dinaintea Domnului, care își fac faptele în întuneric și zic: "cine ne vede, cine ne știe?". Solomon spune: "cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește, capătă îndurare". Saul inventează diverse pretexte pentru nerespectarea poruncii Domnului de a nimici în război pe amaleciți, împreună cu vitele lor, spunând întâi că a păzit cuvântul Domnului, apoi că vitele cele mai bune au fost păstrate pentru a fi jertfite Domnului, ca pe urmă să recunoască că a păcătuit. Apostolul Ioan spune că dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.

Mărturisire, iertare, îndreptare

Omul este chemat să-și mărturisească păcatele. , să se căiască și, primind iertarea de la Dumnezeu prin intermediul preoților(care au primit această putere de la Hristos prin apostoli) la spovedanie, să se îndrepte precum David (pentru preacurvie și uciderea lui Urie, precum Manase (pentru mulțimea de ucideri, vrăjitorie, idolatrie, precum tâlharul de pe cruce (pentru mulțimea fărădelegilor lui, precum Zaheu (pentru nedreptățile comise, care a dăruit jumătate din averea sa și a reîntors împătrit celor pe care îi nedreptățise), precum fiul risipitor (pentru irosirea averii în destrăbălare).

Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu și eliberarea prin jertfa Mântuitorului

Păcatul a intrat în lume din pricina neascultării lui Adam și Eva care au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Consecința păcatului originar a fost moartea că dat esențial al condiției umane. Întreaga condiție umană este determinată de păcatul originar: femeia este condamnată la eterna luptă cu șarpele care va fi în cele din urmă biruit (Hristos care va strica lucrările Celui Rău); la suferințele nașterii și la o eternă supunere față de bărbat, bărbatul este condamnat să-și scoată hrana cu trudă din pământul blestemat. Omul a fost eliberat de păcatul originar prin jertfă de pe cruce a Mântuitorului. Dar urmările păcatului au rămas încă prezente în fibra omului.

Uneori în teologia ortodoxă se vorbește despre "păcatul originar". Istoria păcatului originar este istoria căderii omului, a lui Adam și Eva, din legătura sa cu Dumnezeu în Rai, când omul a ales de bunăvoie, sub ispita diavolului, altceva decât cuvântul dătător de viață al lui Dumnezeu.

Consecințele păcatului au fost:

  • pe plan sufletesc: moartea sufletească, adică ruperea legăturii directe cu Dumnezeu (în Rai Adam și Eva vorbeau față către față cu Dumnezeu)
  • pe plan fizic: boala, suferința, moartea fizică

Totuși, teologia ortodoxă nu admite teoria greșită a Bisericii Catolice despre "transmiterea păcatului originar". După această teorie, păcatul originar personal al protopărinților Adam și Eva se transmite de la un om la altul. Din această teorie ar rezulta, în mod direct sau indirect:

  • că sexualitatea (una din "puterile" pe care Dumnezeu le-a pus în om) este rea, de unde în Evul Mediu occidental s-au născut diferite teorii despre "puritate", s-a întărit celibatul preoților latini și alte astfel de erori)
  • că păcatul strămoșesc apasă în mod direct asupra pruncilor nou-născuți, care în lipsa Botezului nu au mântuire și merg în iad

Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul originar în sine (păcatul originar personal al lui Adam și Eva), ci consecințele păcatului în firea/natura umană - slăbiciunea, slăbănogeala, boala ei -, pentru că toți suntem "din același sânge" (Fapte 17:26): "De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți am păcătuit în el" (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală a firii umane vorbește Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 7.

Dumnezeu nu a creat păcatul și nici nu-l dorește, dar îl îngăduie pentru a nu afecta libertatea omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la creație. Demonii s-au făcut demoni de bunăvoie și nu prin voia lui Dumnezeu și asemenea lor fac și unii oameni.

Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noțiunii de "păcat originar", Sfinții Părinți și teologii ortodocși au preferat să folosească sintagma "păcatul ancestral" (gr. προπατορικό αμάρτημα).

Despre eroarea teologică a teoriei transmiterii păcatului originar au scris în secolul XX mai mulți teologi ortodocși, între care: Ioan Romanides (teza sa de doctorat, Atena, 1957), Părintele Iustin Popovici (în volumul 1 al Dogmaticii sale), sfântul Ioan Maximovici (în cartea sa despre Maica Domnului), Preasfințitul Kallistos Ware, Jean-Claude Larchet ș.a.

Trăsăturile păcatului

După cum reiese și din definiție, păcatul este făcut cu bună știință și este considerată drept păcat fapta omului care știe ce face și nu răul făcut de copiii sub 7 ani sau de cei bolnavi mintal. Păcatul este numai cel făcut cu voie liberă, care are loc când cel care păcătuiește nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva voinței sale nu se socotește drept păcat.

Treptele până la căderea în păcat

  • ispita, atacul, momeala - un îndemn spre păcat care vine din interior sau din exterior, se manifestă ca un gând spontan adus de Diavol în minte: "Ce-ar fi dacă ai face și tu...?" sau prin alți oameni
  • însoțirea, pofta - gândul se amestecă cu cel al dracilor iar păcătosul are impresia că este al lui
  • consimțirea - omul acceptă să facă fapta cea rea
  • înfăptuirea - omul păcătuiește

După înfăptuirea păcatului apare patima, adică repetarea păcatului.

Nu vă speriați, orice păcat poate fi biruit!

Moduri de păcătuire

Sfinții Părinți întrevăd trei principale moduri de păcătuire:

  • cu gândul (păcatul gândurilor rele)
  • cu cuvântul (păcatele limbii)
  • cu fapta

Unele păcate pe care le gândim le transpunem și în fapt (unele gânduri de iubire de arginți, unele gânduri legate de necredință, unele gânduri de nepăsare, unele gânduri de lenevire, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele gânduri de răzbunare, unele gânduri legate de iubirea de arginți, unele gânduri de lenevire, unele gânduri de lovire, unele gânduri de jocuri pe bani, etc). Unele păcate ale limbii le continuăm și în fapte (unele vorbe de mândrie, unele vorbe de nepăsare, unele vorbe legate de necredință, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele amenințări, etc). Unele păcate pe care le facem cu fapta sunt precedate de gândurile rele corespunzătoare (gândurile, dorințele, planurile de a le face), altele nu (mânia, ura, bârfa, unele certuri, unele minciuni, etc)

Responsabilitatea unui om în fața lui Dumnezeu

Orice om:

  • este responsabil pentru păcatele săvârșite personal
  • este responsabil pentru binele nefăcut

Păcate pasive

  • a refuza să spui ce știi ca martor (Lev 5:1)
  • a ocoli un lucru pierdut al aproapelui tău (Deut22:1-4)
  • a refuza să faci un bine pe care știi să-l faci (Iac4:17)
  • nepăsarea față de săraci, orfani, văduve, străini (Iov31:16-20, 31-32, Mt25:31-46)
  • nepăsarea față de bolnavi sau cei aflați în închisoare (Mt25:31-46)
  • nepăsarea față de cel aflat în necaz și suferință (Lc10:25-37)
  • nepurtarea de grijă față de ai lui (nevastă și copiii), și mai ales de cei din casa proprie (1Tim5:8)

Alte păcate pasive

  • când îndemnăm pe alții la păcat
  • când sfătuim greșit spre păcat
  • când conlucrăm cu altul la păcat
  • când ascundem păcatul și apărăm păcătoșii
  • când lăudăm păcatele altora
  • când dăm ocazia de sminteală spre păcat

Arsenie Boca

„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul... Rugându-mă "Pentru pacea a toată lumea și pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici", aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-și schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace pe Pământ"...Lămurit că lucrurile nu stau bine"

Arhimandritul Sofronie de la Essex

"Ce este păcatul în înțelesul creștin al cuvântului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovnicești a omului. Esența păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viața dumnezeiască, veșnică, cea pentru care a fost făcut omul și către care este chemat în chip firesc, adică prin însăși firea lui.

Păcatul se săvârșește în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârșit, el se răsfrânge asupra stării sufletești, precum și a celei trupești a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârșit; el negreșit va ieși afară din hotarele vieții lui individuale și va împovăra cu răul său viața întregii omeniri, și, în consecință, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.

Nu numai păcatul strămoșului nostru Adam a avut consecințe de însemnătate cosmică, ci și tot păcatul, al fiecăruia dintre noi, fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, așa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârșit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viața cea veșnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuținării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobișnuita subțirime a minții sale lăuntrice și deosebita sa intuiție duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta și în tot restul vieții sale, era excepțional de adâncă și de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, și de aceea și pocăința lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simțea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toți.

În căința sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care ușor o dă Dumnezeu, poate și numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, așa încât sufletul să simtă deslușit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putință, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic și de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experiență. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu și a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conștiința că scârbește pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând și smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferințe ale conștiinței care greșește împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaște dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinți, dacă a săvârșit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela știe cât de nesuportat poate fi chinul conștiinței; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relațiilor sufletești nu este decât o palidă umbră în comparație cu relațiile duhovnicești cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, și, într-un chip neînțeles nouă, i-a dat să cunoască esența păcatului atât de adânc și de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului și dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul și i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului și să vadă pe Fiul Omului întru împărăția Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup." (Mt. 16:28).

Sursă:
Orthodox Wiki

Dicționar de termeni:
Mănăstirea Dervent
Doxologia