Învățături Ortodoxe
Mândria este o boală sufletească de temut, care se vindecă foarte greu. Nu este păcat mai urât înaintea lui Dumnezeu decât mândria. Sfinții Părinți o numesc "sămânța satanei".
Mândria este încrederea în sine dusă până la extrem, care respinge tot ce nu este "al meu"; este izvor al mâniei, cruzimii, enervării și răutății; este refuz al ajutorului dumnezeiesc - dar tocmai cel mândru are deosebită nevoie de Dumnezeu, fiindcă oamenii nu-l pot salva atunci când boala ajunge în ultimul stadiu.
Cel care a "inventat" păcatul, îngerul cel căzut al întunericului, a păcătuit el însuși prin împotrivirea față de Dumnezeu, adică prin mândrie, și aruncă tot neamul omenesc în această patimă pierzătoare.
Orice păcătos, care face pe placul patimii sale, poartă război împotriva lui Dumnezeu așa cum satana s-a răzvrătit cândva și a pornit război în cer împotriva lui Dumnezeu ca să iasă din supunerea față de El și să trăiască după voia sa.
...
Simptomele și dezvoltarea bolii
Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.
Simptomele slaveu deșarte: setea de laude; nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor; purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora, cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.
Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce aspura altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală ”mania grandorii”. În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău. Izbăvește-ne, Doamne, de asta!
Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.
Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.
Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.
În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci ea se află în fașă.
Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit ”Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul aceasta dispoziția lui rămâne luminoasă.
În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.
În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenție, de timpul și de puterile altora. Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.
În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți. Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă. și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze ”dreptatea”. Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.
În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu ... Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu ”înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mîndrește cu tot ce are - iar rugăciunea lui devine nesinceră, rece, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să de mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.
Cum să recunoaștem trufia din noi?
La întrebarea: ”Cum să recunoaștem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: ” Ca să o pricepi, ca s-o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale. Dacă în tine ia naștere în primul rând nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.”
Dacă până și cele mai mici nereușite te întristează și te apasă, încât nu te mai înveselește nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile noastre, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Dacă ești fierbinte față de nevoile proprii și rece față de nevoile celorlați, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Dacă atunci când vezi restriștile altora, fie aceștia chiar și vrăjmași ai tăi, te bucuri, iar când vezi fericirea neașteptată a aproapelui te întristezi, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Dacă te jignesc chiar și observațiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calități pe care de fapt nu el ai îți fac plăcere, te încântă, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Ce se mai poate adăuga la aceste semne prin care omul poate recunoaște trufia din el însuși? Poate numai că dacă asupra omului cade frica, și aceasta este un semn al trufiei. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre aceasta: ”Sufletul mândru e rob al fricii; nădăjduind în sineși, el se teme și de un zgomot slab, până și de o umbră. Fricoșii își pierd adeseori mințile, și pe drept - fiindcă drept este ca Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca și ceilalți să învețe să nu se mândrească.”
Tot el scrie: ”Trufia cea mai mare stă în aceea că omul, de dragul slavei deșarte, să arate cu fățărnicie virtuți care de fapt nu se află în el.”
Sursa: "Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți.Traducere din limba rusă după originalul 'Kak izjit' gordost (Как изжить гордость)'"
